Clasici de carciuma

carciuma

Nu-mi place să încep un text cu un citat, dar ăsta de-l zic acum este de referință: „Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut“, explica distinsul pedagog Rostogan în opera lui Caragiale.

Am pe birou, chiar în momentul scrierii acestor rânduri, un CD – „Cele mai tari manele din Epoca de aur – Volumul II“. Nu mă întrebați cum a ajuns în posesia mea pentru că n-aș găsi o explicație logică. Pe el se regăsesc „clasici“ ai culturii muzicale românești: Azur din Brăila, Albatros, Cristi Rizescu (cine?!) sauformația Odeon (cum dracu’ îți vine ideea asta de nume și alți patru sunt de acord că e mișto?!). Am ascultat pe sărite câteva secunde din piese, ca să mă amuz și să-mi aduc aminte cât de scârboasă era muzica de pe atunci, privită acum, de prea mulți, cu nostalgie. Ei bine, pe mine m-a gâdilat muzica lor ca un baros cu daltă înfipt în timpane.

Au zis bine ăștia de la Libertatea (că de la ei e CD-ul) când le-au numit „manele“, dar, sincer, dușmanii lui Guță și nebunia lui Salam pălesc în fața capodperelor comuniste. Ceea ce nu am putut să suport niciodată la astfel de formații de cârciumă părăsită, a fost și este reverbul (adică efectul de ecou) excesiv din microfon.

„’ună-nă-nă-nă sea-sea-ra-ra-ra!“, pentru că vocile soliștilor sunt atât de nașpa încât numai un efect nesimțit poate face ca defectele să treacă mai neobservate pe lângă urechea chefliului. Tot acel efect crează iluzia că toți cântă la fel, pe nas. Nu de mult, soarta m-a trântit într-un loc în care se cânta o astfel de muzică. Solistul – un sculer-matrițer cu cămașă roșie de mătasă, pantalon negru la dungă și pantofi lăcuiți cu ciucurei. De la el am auzit cea mai aparte versiune a piesei „Ți-am dat un inel“ a celor de la Holograf.

You Might Also Like